Înapoi la pagina anterioară                                                                                                                                                                                                                   Pagina următoare

Deci

Deci apare românul la televizor. Românul de pe sticla hăituită de telecomandă poate fi cîntăreţ (care, bineînţeles, tocmai lucrează la un nou album), parlamentar, mic funcţionar într-o debara administrativă, ziarist, protagonistul vreunei boacăne epocale, violator, ministru sau simplu cetăţean care a cîştigat un fier de călcat cu un capac de bere norocos, mai rar artist...  Orice-ar fi el şi orice-ar fi întrebat, românul mai întîi îşi potriveşte un portret de solomonar, îşi lustruieşte bemolii ruginiţi ai vocii şi începe decis: "Deci... "...  aşa şi pe dincolo. "Deci pe mine mă cheamă... ", "Deci eu cred că... ", "Deci... " Deci zeci de "deci". Am avut răbdarea imbecilă de a urmări cam cîţi de deci înşurubează fratele meu român în capul unei fraze, cînd vorbeşte liber, şi literalmente m-a luat hăbăuceala, încît am început să-mi număr în delir degetele de la picioare - deci nu de la mîini. Cepul la vorbire, pardon, se dă cu această obsedantă conjuncţie: deci. Deci ce-o fi oare cu acest deci? - m-am întrebat, dar n-am găsit nici o explica]ie, deşi m-am canonit o noapte întreagă, antrenînd în iureşul neliniştii mele şi cîţiva pensionari din bloc, cei mai înţelepţi şi cu întreţinerea la zi. Pînă la urmă am înnebunit toţi. Dimineaţa, doamna Sofica, femeia de serviciu, ne-a găsit aliniaţi umăr la umăr, dîndu-ne cu capetele de perete şI repetînd în cor: deci, deci, deci, deci...

Deci: ce-i cu deciul? Ardeleanul îşi începe spusa cu un "No!" sec, dar uite că la el chestia asta nu supără (decît dacă spune: "Deci, no...). Deci? Deci, în primul rînd enervează că deciul e folosit otova la începutul frazei, cînd ar trebui... implementat hăt mai încolo, ca moţ al unei subordonate concluzive. Hai să zicem că lumea nu se omoară cu gramatica - treacă de la noi... Deci înseamnă că altul e motivul iritării. Deci care? Din bătutul cu frunntea de perete a ţîşnit, deci, o scînteie. Care, deci, m-a luminat. Românimea mea începe să vorbească, invariabil, cu deci, pentru că se pricepe la toate, pentru că tot timpul cugetă şi are cîte o concluzie la toate. Întreabă-l orice pe fratele meu şi el va spune: "Deci... " Cu aerul că emite adevăruri fundamentale. Numai după felul cum îl pronunţă pe "deci" se vede că e înţelept. Românul ştie totul. C-aşa-i românul: sare peste raţionament şi trage direct concluzii. În consecinţă, deci prin urmare, el va începe cu deci. Deci asta e despre deci, deci dacă altcineva are vreo altă explica]ie, să spună! Deci.

Viorel ILIŞOI                                                                                                                                            Alte isprăvi...