Dan GIOSU - Scândura lui Afansol

Zanţă duse mâna la buzunarul de la piept cu gândul să scoată buletinul, să se convingă, când, uită pentru ce dusese mâna la piept. Scoase batista şi se şterse pe mâini. I-o întinse apoi ţăranului. Ţăranul refuză şi se şterse de nădragi. Îl privea ţintă pe Zanţă, nu-şi lua ochii de la el. Moşneagul râdea hi-hi-hi şi dădea din când în când câte o-nghiţitură de bere pe gât. Zanţă se simţi dintr'odată singur. Simţea şi privirile ţăranului. Ridică capul şi spuse brusc: Am auzit eu că prin părţile voastre se bat ca chiorii pentru o mână de dude. Cine v-a spus? spuse surprins ţăranul. Mi-a spus mie cineva, zise Zanţă simţind că se enervează. De ce furaţi, mă? Cine fură? tresări ţăranul. Voi ăştia din satul ăsta. Vă furaţi oul de sub găină, îl mâncaţi, apoi daţi vina pe găină că n-a ouat. Ce, nu-i aşa? Mi-a spus mie cineva, e sigur. E plină lumea de hoţiile voastre. Apă de câine, spuse ţăranul abia şoptit. Acum tresări Zanţă Mion: Ce-i aia? Păi, zise ţăranul săltându-şi pălăria pe ceafă şi lăsându-se pe spate, numai ăsta vi-i leacul. Ce leac? mormăi tulburat Zanţă. Păi, cum ce leac? Leacul care vă trebuie la boala asta. Care boală? păli Zanţă lăsând halba pe masă. Nu suferiţi de boală de ţâţă? Zanţă rămase cu gura căscată. Moşneagul adormise cu capul pe masă. Ţăranul zise repede: Pe la noi aşa se zice: boală de ţâţă. Zanţă bâigui: Şi ce boală-i asta? Cum să spun eu... boala matale: omul trece de la una la alta, ba aici râde, ba aici plânge. Exact ca copiii. Babele spun că asta-i din cauză că ei n-au memorie, săracii. Nu ştiu când să râdă, nu ştiu când să plângă. Fac şi ei aşa cum îi taie capul, ca prostul, iertată-mi fie vorba neroadă. Zanţă roşi şi mâna-i tremură pe halbă. Babele zic că n-ai leac decât să bei apă de câine, continuă ţăranul. Asta-i o minciună, sări Zanţă Mion. Nu există apă de câine! Păi, nu există, făcu ţăranul. Zanţă amuţi de indignare.

Vru să-l înjure, dar zise: Care babe? Babele de la noi din sat. Ce spun? Spun că trebuie să bei apă după ce a beut un câine din ea pe o seară cu lună mare. Da' mata să fii primul. Altfeliu nu-i bun. Şi ce mai spun? spuse Zanţă Mion pocnindu-şi palmele a mirare cuprins brusc de o veselie dintre cele mai mari. Păi, spun că trebuie să pândeşti când îi lună mare în locul pe unde trec mulţi câini şi pe unde-s bălţi mai multe. Şi după ce o be, hop şi tu să te repezi să bei şi pe loc scapi de boala de ţâţă. Eu n-am auzit de boala asta, spuse Zanţă. Ba, la noi în sat mai toţi au avut boala asta. Uitau oamenii pe ruptelea. Nu-şi mai aduceau aminte nimic. Într'un fel, vezi mata, era bine, spuse ţăranul dintr'odată cu tristeţe. De ce? întrebă repede Zanţă ca nu cumva să uite să-l întrebe. Păi, aveam şi noi bani mai mulţi. Zău, că era mai bine! Da' ne-a pus necuratul de-am beut apa aia şi iacă-ne iar fără bani. Nu înţeleg, zise Zanţă. Păi, matale nici n-ai cum înţelege. Bine, spuse Zanţă. Se ridică deodată, îşi luă servieta şi fără să dea bună ziua, ca şi cum ţăranul nici n-ar fi existat, îi întoarse spatele şi o porni iute spre stradă. Pe la mijlocul ei se întoarse la fel de iute ca şi cum şi-ar fi amintit ceva, ce trebuia făcut în direcţia opusă, şi stătu locului. Numai o secundă, suficientă pentru ca o maşină să-l surprindă în plin. Servieta îi zbură pe trotuar. Sângele lui Zanţă Mion se prelinse pe stradă. Sufletul lui se înălţă la cer. Ţăranul sărise în picioare. Mut de uimire şi palid nu-şi lua ochii de la locul accidentului. Plecase fără să plătească, auzi în spatele lui vocea chelnerului. Ţăranul tresări, scoase el banii, îi puse în palma chelnerului şi, parcă vrând să-l dezvinovăţească pe Zanţă, zise: Uitase, domnule, uitase! Matale nu ştii ce-i aia să uiţi. Îşi luă desaga şi cu capul plecat îşi făcu loc prin mulţime.