Dan GIOSU - Scândura lui Afansol

Zanţă Mion îşi pierdu la prânz memoria imediat după masă, în timp ce se pregătea să se ducă la slujbă. Umblă aşa vreo trei ore teleleu, neştiind unde-i uzina în care lucrează. Da' nu-i trecea prin minte să întrebe pe cineva unde-i. Nu. Chiar dacă i-ar fi trecut prin minte, degeaba... El uitase şi numele uzinei. E de mirare atâta zel şi-atâta conştiinciozitate la Zanţă Mion acum când îşi pierduse memoria. Dar asta ţinu atât, trei ore. După care uită că trebuie să se ducă la slujbă sau că ar fi trebuit să se ducă vreodată. Se aşeză la o masă liberă la terasa "Mititei", comandă patru beri şi şase mici. Ţinea servieta pe genunchi şi mânca cu poftă. Tot la fel bea. Nu se simţise Zanţă Mion niciodată aşa bine. Între două înghiţituri spuse cu voce tare: Niciodată nu m-am simţit eu aşa bine ca azi. Îi zâmbi chelnerului şi intră în vorbă cu un ţăran întrebându-l dacă a plouat pe la ei şi dacă vacile dau lapte mult. Ţăranul îi spuse că vacile nu prea dau lapte, dar că de plouat a plouat. Zanţă Mion făcu cinste c-o bere şi-l mai întrebă pe ţăran câţi copii are şi dacă are pământ destul. Ţăranul îi răspunse că are copii mulţi, doisprezece adică, şi că "da' de unde pământ? două palme acolo... şi nici pe alea nu dă să crească nimic". Deh, ţăranul tot ţăran, tot nemulţumit. Ţăranul îl întrebă şi el dacă are copii. La aceste cuvinte Zanţă se încruntă, se ridică în picioare, dând să plece. Dar asta nu dură decât o secundă, după care se reaşeză liniştit cu zâmbetul pe buze şi, cu oarecare nostalgie, zise: N-am copii. Aţi păţit ceva, îl întrebă politicos ţăranul. Nu, zise vesel Zanţă Mion, ce să păţesc? Mi s-a părut o clipă că am, că am copii. Zanţă Mion oftă.

Rău omul fără copii, zise ţăranul bătându-l pe umăr. De ce nu te însori mata? Sau poate eşti însurat, păcatele mele! Zanţă Mion rămase cu halba la gură, apoi începu să râdă tare. Tare şi mult. Ţăranul îl privi nedumerit, după care începu să râdă şi el şi mai tare. Râs sănătos de ţăran. Chelnerul se apropie şi dădu din cap. Zanţă dădu şi el şi ridică patru degete în sus fără să se oprească din râs. Atras de atâta veselie un moşneguţ cherchelit cu o pălărie maro şi nădragi albi se apropie de masa lor şi, fără să ceară voie, se aşeză, se trase de mustăţi şi zise: Da' vă veseliţi, melcişorilor, vă veseliţi! Zanţă Mion fără să se întrebe de ce le zicea melcişorilor, se opri din râs şi-i întinse o halbă. Ia, taică, o bere. Tare mulţumesc, melcişorule ! Cum să nu vă veseliţi? Chiar aşa, zise Zanţă, cum să nu ne veselim? Moşneagul dădu berea pe gât, se şterse cu mâneca şi întrebă curios: De ce vă veseliţi? Ţăranul se oprise şi el din râs şi simţindu-se dator ceru trei halbe. Păi cum să nu ne veselim, zise Zanţă din ce în ce mai bine dispus, dacă dumnealui de colea mă întreabă de sunt însurat. Hi-hi-hi, făcu moşneagul, chiar aşa! E de râs. Zanţă îl privi pe moşneag în ochi bănuitor şi cu oarecare ciudă: Ce-i de râs în asta? Ei, lasă, melcişorule, nu te supăra. E drept, nu-i de râs aşa de tare, dar de râs e. Zanţă se lumină din nou la faţă, ciocni cu moşneagul şi cu ţăranul. Ba, taică, e de râs tare fiindcă eu nu ştiu sigur dacă sunt însurat sau nu. Parcă aş fi însurat, parcă n-aş fi. Hi-hi-hi, hi-hi-hi, asta-i bună! Las-o moale, gămane, ce umbli cu melcul? Ţăranul nu mai râdea. Se înecase de uimire iar moşneagul îi dădea acum cu pumnul în spinare.