Pagina următoare

Pagina principală

Pagina anterioară

Cornel ARMEANU                                                                                                                                                                Adult Story

-Bă, fii atent aci la mine că te cotonogesc de-o să-ţi crape complementu-ntre vocale. Nu-ncerca să te conjugi cu mine, c-ajungem la Tribunalul Proverbelor de nu te mai salvamontează nici măcar Partidul României lui Vadim cel Mic. Unde pitişi predicatu', ha? Tu nu ştii că o consoană fără titlu n-are nici un ajectiv, nici o vocală? Nu-i academic. N-are nici un satir şi nici un Honoris, din Causa "codoiului" care-a mâncat onoarea mondială a diplomei fără savant, pân' a venit un doctor inginer şi-a împuşcat-o 'n polimer. Pune Prefectul prezent la locul lui că dacă nu..., chem Cotrocenii de la Filarmonica Palatului şi te interjectez ca pe-un atribut. Kaput.

- Bine, bade, îl pun la loc. Îmi fac "mea culpa" şi recunosc ca de n-aş fi comis adulterul din măciulia tratatului, s-ar fi desfătat şi Love-oul meu un pic, ca Boccacio când o drăgălăşea din ochi pe graţioasa Filomela printre baldachinele Decameronului şi-i liruia la ureche o mie şi una de păcate trupeşti dedicându-i din tot adâncul inimii O-da cu pitpalacul ce i-l subtilizase nupţial de poetic sub albul cămăşii ei de Damasc. La fel si cu love-oul meu... S-ar fi născut un pic de dragoste-acolo (chiar dragoste de Ţară). Ar fi fost o poveste, dar aşa... De unde-atâta Story? După ce-l pun la loc, voi începe un alt Love Story, cu mai multe lovele.

- Ai nebunit? De unde-atâtea lovele? Că trebuie să plăteşti înainte de-aţi face "intrarea"! Casanova nu plătea. El lovea fără lovele, c-avea o proptea undeva, o pilă ce alţii n-o aveau. Eu nu am. Bineee, ca să zic aşa, am şi eu, da' nu-i de-ajuns. Că Florica ş-acum e strâmbă-n şale şi primeşte pensie pentru unş'pe că ultimul, adică primul, acum e boboc la Jibou, la infanterie. Eu tai frunză la câinii din mahala şi merg pe jos că e mai ieftin, s-o iau pe Maricica, căţaua lu' Petrică Opincaru, c-aşa o cheamă, de la Spitalu' Veterinar unde-a dus-o ca să-i scoată ciulinul ce-i intrase-acolo când era-n nuntă cu dulăii lu' nea badea Ghio, trei ciobăneşti germani ce-au îndoit-o cu măciucile trei zile şi trei nopţi cât a durat nunta şi scheuna mititica de ea, c-a vrut s-o ducă la hingher şi-atunci mi-a dat-o mie să i-o scot şi după ce i-am scos-o, mi-a dat zece mii. Când a aflat Florica, s-a roşit toată de mânie şi m-a alungat de-acasă, că nu-s bun de nimic. Cosmonaut nu vreau să mă fac, că nu-mi place să umblu cu capu-n nori. Mă gândesc să mă fac paraşutist, să m-arunc cu paraşuta peste satul vecin de la zece kilometri care-a-mplinit opt'şpe ani şi chiar de-ar fi s-o-nţăp în vreun boschet, n-aş avea nici o obligaţie sau alte mustrări de conştiinţă, că şi-aşa era spartă demult şi nu trebuie s-o plăteşti. Dac'o aşez la fix, am eu grijă cum s-o trag, primesc şi recompensă... că eu şi-n armată am pus ţintele jos, ca nimeni altul. D-aia mă gândesc c-ar fi o meserie frumoasă şi plină de satisfacţii personale, mai ales când o tragi de corzi s-o deschizi... Eu ştiu că tu vrei să-mi faci trampa cu aia, însă lovele-astea nu-s neghioabe ca omizile să pice la prima scuturare a crăcilor. Caută alt client.

- Hopaaa... Mitică! Te-am prins cu-ocaua mică! Deci, pot să-mi iau "loveaua" şi să plec.

- Dac'o iei, te belesc... Las'o acolo.

- Atunci loveleşte-o, omule, ce mai aştepţi? Fii bărbat!

- Dacă ai cu ce, că dacă n-ai cu "verde" începi să cânţi de unul singur:

Foaie verde ş-o sipică,/ Am o mândră mititică,/ (măi Tilică...) Taman la Urzica Mică./ Aş iubi-o, dar mi-e frică,/ Vine altu' ş-o ridică...

- Sigur că ţi-o ridică, blegule... ia uite la el! Ce-ai rămas aşa ca la fotograf? D' acu' poa' să-ţi cânte pozangiu' din parc mult şi bine "Uite Păsărica!" De unde-atâtea prepeliţe, ciocârlane? Tot timpul îngaimi acolo:

"Păsărică neagră-n cioc,/ Subţirică la mijloc,/ Tragi cu puşca, nu ia foc!" Cum dracu' să mai ia foc, dacă n-ai puşcă-n iarbă? Măcar un smoc de iarba fiarelor acolo... Zboară bibilica... Gata! Rămâne gardu' gol. Ş'atunci, de ciudă, să nu dai cu oiştea-n gard? Dai. Că de, mai greşeşte omu'. Nimeni nu-i uşă de biserică. Berze călătoare, neamule!... de Istambul, de Karaman... Că nu mai e ca pe vremea lu' Baiazid sau Suliman Paşa, când dădeau turcii iama peste noi să ne fure Ilenele şi să le treacă Dardanelele prin toate bosfoarele spre bordelele paşalâcului să le facă harem şi să le-ncălicească, bietele de ele, ca pe nişte iepe. Acum mânzoaicele noastre, ele singure dau iama-n puşcociul turcului de se zguduie Izmirul din toate moscheele, că se sulimănesc de bunăvoie. Al ahhh... Nu mai sunt somnoroase ca-n Eminescu, să se-adune sara pe la cuiburi. S-au construit alte coteţe de-mbârligat. Bulibăşeală mare, boieri 'mneavoastră. Pardon? Ai vrut să-mi- spui ceva? Doar n-oi vrea să-mi spui că ele-s stâlpul casei! Care casă?

- Casa Poporului.

- Hmm... mă dezamăgeşti complet, tataie. Mai ca melcu'... aia-i casă? O casă-adevărată cu toate toleranţele şi alte brizbiţuri ce le implică o astfel de lucrare, ca să fie ridicată şi bine lucrată şi prin faţă şi pe la spate, trebuie să-i pui ceva la temelie, să ridici stâlpu' la ea şi să loveşti cu nădejde, că dacă n-o ciocăneşti cum trebuie, vine altul şi-ţi suflă temelia cu pilugă cu tot, că pe pilonii ei nu te poţi bizui, că-s largi între arcade şi n-au o infrastructură suficient de solidă, ortacule. Deci, ăsta e motivul pentru care se-arcuiesc aşa de uşor ca (sic!) coardele viorii. Aşa-i cum spui eu, Viorele lele... "Floricele pe câmpii,/ Hai să le-adunăm, băiete,/ Până nu dă bruma-n vii/ Şi zăpada pe tarla..." (Hai, iepuţa mea,/ Du-mă, nu mai sta,/ Du-mă la coliba mea,/ La puicuţa mea.)

- Hiii... măi, da' bine le mai morfologeşti! Ai stil(ou) bun! Ascultă... de ce n-aştepţi pân' o da colţul ierbii, să iasă verdeaţa?

- Bine, nu mai zic nimic. Văd că te supăraşi.

- Cum dracu', bre, să nu mă supăr? Bag sama că numai păsărici ai la cap! N-auzişi că n-am lovele? Degeaba par ai, dacă n-ai parai. Nu mai mă lua pe mine cu zărzărică-micşunea... c-avem şi noi turturelele noastre. La TeVe... la noi Acasă. Avem acolo câteva tele-balerine novelizate şi cu ele ne mai amu(re)zăm şi noi când ne sunt plecate nevestele la Filatură, că se mai filează şi ele, nu? Noi ne televizăm cu ce ne pică, că-s domnişoare de societate venite din Mexico City, Buenos Aires, Madrid şi chiar de la Găuriciu, să ne mai clătească şi nouă ochii cu bikinii lor roz-bombon. Bă, ăsta... tu m-asculţi ce zic eu aci? Puseşi ochii pe "bombonul'" ei, ha? Pişicherule! Nu te mai gudura aşa pe lângă ea, că nu ţi-o dau. Pe Sărmana Maria, da. P'asta, nu. N-auzişi că-i scumpă viaţa? Ce te umfi aşa-n struţ, ca păun(esc)u-n Senat? Trebuie să ai verdeaţă, nu pricepi? Că dacă n-ai, nu valorezi nici cât o ceapă degerată, că la noi ce-puţele sunt al dracu' de scumpe . Aşa-s trufandalele când ies prima dată pe piaţă... sunt foarte verzişoare, scumpuţele de ele... Aşa că, mai acana să le sărmăluieşti dacă nu le dregi şi c-un pic de verde, câteva foi acolo... da' nu de dafin cum ţi-ai închipui... Nuuu..! De Texas... Şi ai grijă să nu fie găurit, că altfel n-am făcut nici un păstârnac. Faci paşi, te-ndrepţi spre primul chioşc public, cumperi câteva baloane de săpun, te gândeşti la viitorul Campionat Mondial de Ţurcă ce va avea loc în spatele Buturugii din Parcul Cişmigiu peste două miliarde de ani lumină şi lungeşti gâtul după şteviuţele ce ies la vânzare pe piaţa liberă, că ies... în Piaţa Romană, Piaţa Rosetti, Piaţa Matache, aia de la Obor şi chiar de la Gara de Nord care-i tot un fel de piaţă... c-atât te mai târguieşti cu precupeaţa de la taraba numărul şapte când îi ceri un rapid de arde-iaşu şi-ţi aruncă-n braţe o lubeniţă de Coteşti până-n Piaţa Unirii unde se termină bostanu' şi se conexează vrejurile de la un strat la altul, că toate merg spre-acelaşi Aprozar. Acu', e drept că alea un pic mai (a)variate se lasă mai uşor însămânţate. Le tragi câteva stropeli la rădăcină şi le-ai înviorat. Însă, şi-aici depinde pe ce fel de start o aşezi, că n-o poţi sparge aşa de uşor (lubeniţa vreau să zic, să fim bine înţeleşi, nu te gândi la mai ştiu eu ce, că e ruşine...) dacă nu-i leuşteanu-n floare şi ridichea roşie şi tare (ridichea de lună), c-aşa e ea, roşie şi tare ruşinoasă... Iar când o prinde ruşinea, că până la urmă o prinde, nu?! (mai mare ruşinea, în loc să se bucure...), se-nfige ca bleaga-n brazdă, că pentru-aşa ceva nu-ţi trebuie carte, că ea nu ştie carte. Însă, dintre toate zarzavaturile, cel mai înfigăreţ e morcovu'.