Cornel ARMEANU

De-a lungul anilor, pe vremea când mă aflam în ţară, multe poezii de-ale mele (ca să nu spun "aproape toate") mi-au fost cenzurate sau respinse de redacţiile sau editurile cărora le-am încredinţat spre publicare. Convingerea mea a fost şi este că nimeni n-are dreptul să-ţi interzică să scrii ceea ce simţi, (cu atât mai rău, să-ţi impună "ce anume" să scrii... ), iar dacă scrisul tău se dovedeşte a fi benefic oamenilor, comunităţii, cu-atât mai bine. Poeziile ce vi le prezint mai jos, prin grija cenzurii comuniste ce se afla în slujba Dictatorului trebuiau să fie ferite de ochiul cititorului întrucât contraveneau "preţioaselor indicaţii ale..." (ştiţi Dvs. destul de bine ale cui... ) ce ni le oferea impus, la tot pasul... Astfel de poezii cu "mai multe înţelesuri" foarte greu ar fi putut s-apară în coloanele ziarelor şi revistelor literare de-atunci. Pe-această cale, poeziile ce le-am mai putut salva, vi le restitui acum spre lecturare şi dreaptă judecare, să socotiţi şi dumneavoastră la ce "pericol" v-ar fi expus acestea.

P.S. Celor ce m-au cunoscut, redactori sau editori şi îşi mai aduc aminte de mine, ţin să le mulţumesc din suflet că nu m-au "turnat" organelor Securităţii.

Vă rog să nu călcaţi această frunză,
Ar izbucni un strigăt în poteci.
Pădurea-i e şi scut şi călăuză,
Altar de rugă, dar şi loc de veci.

Prin ceaţă frunza-şi caută copacul
Din care s-a desprins şi a căzut,
Aşa cum cade vlăguit săracul
De câte-a pătimit şi a văzut.

Frunza

Despre copac nimic nu se mai ştie,
Cenuşa lui s-a spulberat în vânt.
Priviţi această frunză pământie,
Cum singură se-ngroapă în pământ!

Potecile tresar la rădăcină,
Zăpezile în frigul ei apun.
Pădurea e un clopot de rugină
Şi cam atât. Ce pot să vă mai spun?

Iertaţi-mă...

Goya şi Demonii

Prea devreme nectarul

Iertaţi-mă dacă mai plâng uneori,
Nu-i viaţa doar miere, plăceri şi lumină.
Mai sunt şi înfrângeri pe care cobori,
Iluzii şi vise ce n-au nici-o vină.

Iertaţi-mă dacă mai strig uneori,
Nu-i viaţa în om doar o blândă strigare.
Mă tulbură astăzi nevoia de flori,
E trist când pământul sub talpa ta moare.

Iertaţi-mă dacă mai plec uneori,
Nu-i viaţa o casă c' o singură uşă.
Mai sunt şi golgote, mai sunt şi fiori
Din care te-alegi doar c-un pumn de cenuşă.

Nu v-am cerut să-mi daţi dreptate,
Ci doar răspunsul că exist.
Pe crucea plină de păcate
A lumii voastre, mai rezist.

Am dus asini către izvoare,
Voi m-aţi şi declarat asin.
Să-mi fie vorba cu iertare:
De unde-aveţi atât venin?

Aţi şi uitat câtă culoare
Şi câtă trudă pentru voi
Am risipit la lumânare?
Vă cer culorile-napoi!

Că-mi duc azi invers maratonul,
E felul meu de-a fi. Nu pot
Să vă urmez cum cere tonul.
Sunt surd, dar nu şi idiot.

Nu v-am cerut să-mi daţi dreptate,
Ci doar răspunsul că exist.
Pe crucea plină de păcate
A lumii voastre, mai rezist.

M-auziţi, oameni buni, m-auziţi? -
E riscant să te-ntreci cu lumina.
Paşii mei sunt acum pregătiţi
Să încerce de-a dreptul colina.

Nici măcar nu mai pot să mă tem,
Stă veninul la pândă-n răscruce.
Prea devreme nectarul ni-l bem,
Neştiind cum arată o cruce.

M-auziţi, oameni buni? Am plecat...
Clopoteşte amurgul pe zare.
Noul drum ce mi-i dat să-l străbat,
Va fi cea mai adâncă plecare.

Nu mai am ce să pierd. Am plecat.
Mă aşteapta o altă lumină.
V-am lasat... oare, ce v-am lăsat?
Umbra mea. Este ultima-mi vină.

Pagina principală

Pagina următoare