Pagina poetului Constantin BOJESCU

Cel mai iubit poet din Botoşani

Poetul Constantin BOJESCU, din Botoşani, spulberă clişeul clasic al poetului galben de foame şi veşnic răscolit, pe sub sălcii, de melancolii fecunde. Cu o generoasă pereche de fălci, înalt până la chelia impozantă, tot timpul pus la patru ace şi sudat organic de o geantă diplomat, siameză, el e imaginea persuasivă a bunăstării şi a unei neînfrânte pofte de viaţă. A debutat târziu, cu un ravisant volum: "Kilometrul Zero". O apariţie oarecum inutilă, fiindcă aproape tot ce a scris Constantin Bojescu a intrat în folclor. În Botoşani se vorbeşte în versurile lui. Care poet nu şi-ar fi dorit acest nobil anonimat? Autorul, care în viaţa prea de tot civilă a făcut toate meseriile (de la director de ziar, la şef de depozit sau neguţător de porci), în prezent este agent de ordine în piaţa centrală, cu ochii pe castraveţi, înfruntă tragic şi antipoetic tranziţia.

Creierul mai mare decât capul

Oricât de costumos şi arătos s-ar arăta populaţiei, Constantin Bojescu - Ticu, cum îl ştiu toţi - este un boem, poate ultimul boem autentic din zona ţărilor pofticioase de NATO şi oleacă de UE. Când nu se învârte impozant printre tarabe, poate fi văzut tronând într'unul din restaurantele târgului, prins în interminabile şi zgomotoase discuţii cu poeţii locali. Când poate, îi cinsteşte, cu dragoste şi inconştienţă, pe toţi poeţii care-i traversează imediatul, incapabili de beţii în regie proprie. Şi din puţinul lui le mai dă, când au nevoie, şi cămaşa de pe el - la propriu -, încălţăminte, o mâncare caldă, un pat să doarmă, o carte. Şi cum în Botoşani densitatea de poeţi pe metru pătrat este mai mare decât un muzeu al literaturii, ritualul mecenard nu mai are capăt. Când nu mai are nimic de dat, le recită. Are instalată sub chelie o memorie prodigioasă. Ticuţă poate recita zile de-a rândul din literatura română, universală sau personală, cărţi de la un capăt la altul (l-am ascultat recitând... opera lui Gheorghe Pituţ şi m-am îmbolnăvit), chiar şi textele pe care nu le-a citit decât o singură dată. Recită cu un patos care stoarce lacrimi de livreşti emoţii chiar şi atunci când declamă mersul trenurilor. Apoi, dregându-şi vocea, îşi unge asistenţa la suflet cu câteva arii din opere celebre ( "Nu cânt eu prea bine, dar măcar cânt tare" ). Când oboseşte, cântă la muzicuţă. Orice, de la romanţe şi bătute până la Mozart. Îi mai zice şi câte-o litanie, un bocet, dansează, joacă un pic de Hamlet, recită un capitol dintr'un roman, reproduce poemele din ultimele numere ale revistelor literare, povesteşte petulant, cu un umor ucigător, întâmplări din viaţa lui tumultoasă, le curtează violent pe chelneriţe. Şi când i-a fost rău, şi când i-a fost bine, Ticuţă a râs. Naiba mai ştie când devenea serios şi scria şocante şi thanatofobe versuri precum: "Ştiu că va veni./ Că voi fi luat de mâini/ şi de picioare şi pus într-o pătură./ Apoi... Nu asta are importanţă, ci:/ Cui îi vor rămâne cheile?/ Toate cheile mele!." Abătut nu-l vezi decât la implacabila mahmureală, când creierul devine mai mare decât capul, atunci poetul se revoltă: "Vai, ce cap am! Îmi vine să-l pun într'un par şi să-i arăt curul".

Poetul care ţine de foame

Opera poetului nu se regăseşte nici pe sfert în cărţi sau în publicaţiile literare. Ticuţă nu (prea) scrie. El mai mult spune. Trăieşte. Le zice. E un fel de Socrate liric, în Botoşani. În momentele de graţie a produs ad-hoc capodopere pe care chelneri insensibili le-au aneantizat, aerisind localurile. Puţini dintre companioni s-au hărnicit să imortalizeze pe hârtie din producţia lui debordantă. Chiar cartea lui de debut a apărut cu multe poeme pe care editorul a trebuit să le recupereze de la unul, de la altul... Pentru Ticuţă poezia nu este un gen literar, ci un mod de viaţă. El era poet şi când lucra pe şantier, şi când era şef de depozit sau director de ziar, şi când se târguia cu ţăranii pentru un porc, şi este şi acum, când îşi face rondul printre tarabe.

"Trece peste mine Carul Mare/ Şi-mi zdrobeşte oasele uşor,/ POESIA e nemuritoare,/ Pentru mine, simplu muritor", scrie Constantin Bojescu. Nimeni n-ar intui sub crunta lui armură de agent de ordine tremurări plăpânde precum: "Din lumea lipsurilor mele/ un gând mi s-a desprins de ruta/ de-a bea şi mierea şi cucuta/ distanţei dintre EU şi stele". El trăieşte, bizar, intr'un imponderabil suculent (la prima vedere nici n-ai zice că-i om), dar ancorat totodată în realitate: apare şi dispare ca un spiriduş, a fost văzut în mai multe locuri deodată, îndură chinuit tranziţia, se îndrăgosteşte pe cât de frecvent pe atât de efemer, dă ţepe, nu-şi uită tacâmurile la restaurant şi cărţile la prieteni, îşi rupe de la gură şi se dezbracă pentru a hrăni şi îmbrăca pe alţii, pe stradă. Îl salută cu bucurie toată suflarea urbei, de la gunoier la prefect. A reuşit performanţa de a nu fi urât de nimeni. În cel mai rău caz, unii s-au supărat pe el, dar numai atât. Simpla prezenţă exuberantă a lui Ticuţă îţi injectează în vene steroizi tonici. El ţine şi de foame. Toţi tinerii poeţi din Botoşani au crescut în preajma lui, contaminându-se de acea nebunie necesară oricărui creator. Despre el se spun bancuri. Circulă poveşti savuroase. Versurile i se recită fără menţionarea autorului. S-au scris articole despre el, s-au pictat tablouri, s-au făcut emisiuni de radio şi televiziune, i s-au dedicat poeme şi chiar cărţi, este şi personaj de roman. N-a fost scriitor important din ţară care, trecând prin Botoşani, să nu-i fie oaspete. Poate lor li se datorează faptul că am putut auzi, în diferite oraşe ale ţării, versuri şi poveşti de-ale lui Ticuţă din gura unor persoane care nu-l cunoscuseră şi care nici nu-l aminteau ca autor sau protagonist. Oricare botoşănean cât de cât trecut prin lectură poate găsi un subiect comun de discuţie cu un ins asemenea din orice punct al ţării: Ticuţă. Când te impui în asemenea măsură ca poet şi ca personaj, încât să ţi se piardă identitatea, nu-ţi mai rămâne decât să aplici metoda lui Ticuţă: "Apoi să cânt pe la burlane,/ La tinichelele de tuci.?/ O, viaţă şi acordeoane!./ Iar tu, Ileană, un' te duci?". Bine-ar fi ca pentru toţi tranziţia să fie la fel, "viaţă şi acordeoane"... însă nu toţi putem recicla realitatea precum Constantin Bojescu, responsabil cu bunele maniere în piaţa centrală din Botoşani, acest neînfrânt atlet al optimismului şi pentru care întotdeauna va exista un "apoi": "Apoi să-mi plimb mintea pe dealuri/ şi să ascult cum anii trec./ cât noi ne răţoim la bec,/ civilizaţii trec în valuri".

Viorel ILIŞOI

"Naţional" - 28 decembrie, 2002